Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei

În vivariul sefist – Muscă, aprodul…

De-ar fi să iau ca verosimil scenariul potrivit căruia, după un şir de cataclisme ecologice, viitorul îndepărtat al planetei noastre va fi populat, după extincţia tuturor celorlalte specii, în exclusivitate de insecte, am convingerea că spiritul care va da sens acelei lumi, bîntuind-o, îi va aparţine lui Adrian Muscă.

Departe de a-l stînjeni, chiar el invocă adesea asocierea cu patroana-i onomastică, punînd în seama proiecţiei ei tutelare o sumă de proprietăţi comportamentale care-i întregesc personalitatea.

De la desantul său bîzîitor între sefiştii născuţi sau pripăşiţi pe malurile Begăi, prin toamna anului 1975 (pe atunci şcoler la Colegiul Bănăţean), şi pînă în zilele noastre, Adi Muscă nu a scris un rînd de proză sau poezie SF, dar e la fel de notoriu, pînă în cele mai îndepărtate comunităţi ale Fandomului, ca oricare dintre autorii consacraţi de aici.

Dintru început, fiind eu o fire mai contemplativă, mai rezervată, printr-o masochistă atracţie a contrariilor am fost fascinat, ca într-o dragoste la prima vedere, de trăirea lui sonoră şi perpetuu agitată, potenţată de o curiozitate nestăpînită şi un activism zelos.

Aşa cum armatele din secolele trecute erau însoţite în expediţiile lor belicoase de o devălmăşie de negustori, samsari, meseriaşi, doftori, bucătari, astrologi şi vivandiere, la consfătuirile naţionale ale cenaclurilor SF nucleele de creatori propriu-zişi erau susţinuţi de o liotă de fani, însufleţiţi deopotrivă de elanul cultural partizan şi de gratuitatea celor două-trei zile de sejur, aiurea prin ţară sau prin străinătatea socialistă.

Şi la fel cum generalissimul oştenilor avea în prejmă-i aprodul de cuviinţă, pre un Purice de pildă, în stafful SF al timişorenilor se vădeşte, prin rîvnă şi destoinicie, dumnealui aprodul Muscă. Iar dacă primul, fără aripe, slujea Domnului Ştefan spre a se înălţa în şaua calului de bătaie, al doilea, de acelaşi neam, dar din ordinul dipterelor, zburătăceşte cu silinţă în preajma lui Capo di tutti capi nel Helionica Familia, magistrul Secu.

O primă trepidaţie generală pricinuită de tînărul nostru coleg s-a fixat în memoria colectivă în august ’76, mai abitir decît cutremurul devastator din anul următor, cu prilejul unei deplasări în Polonia, la al III-lea Eurocon, desfăşurat la Poznan.

Delegaţiei timişorene, alcătuite din Ovidiu Şurianu, Cornel Secu, Viorel Marineasa, Silviu Genescu, Alexandru Bărboi şi alţi cîţiva căuzaşi cenaclieri, îi fusese cumva încredinţată de către părinţii temători (şi ştiau ei de ce), şturlubateca odraslă ce tocmai împlinise baremul iniţiatic de 18 ani, de-acum înţărcată prin majoratul legal şi aptă pentru a se putea exprima şi dincolo de frontierele patriei.

Dacă tovarăşii de drum erau oarecum indiferenţi cu privire la agerimea profesională a vameşilor, dotarea lor cu rude de salam de Sibiu şi clondire de coniac Drobeta fiind în depăşire rezonabilă a limitei regulamentare, o panică insidioasă i-a pus sub presiunea adrenalinei atunci cînd flăcăul întreprinzător – aşa cum avea să recidiveze şi sub ochii mei, peste alţi doi ani -, călătorind spre Varşovia, a început să-şi distribuie părţi din consistentul bagaj, evident neconform, prin diferite colţuri ale compartimentului de tren, precum un terorist bombele cu ceas.

Surprinzîndu-i pe prezumtivii contrabandişti aflaţi sub umbrela protectoare a unei zodii norocoase, funcţionara vamală a procedat la verificarea printr-un singur sondaj de evaluare, alegîndu-l ca în cele mai frumoase visuri ale lui Adi Muscă pentru control pe doctorul Şurianu, probabil cea mai neprihănită persoană turistică din trenul internaţional.

Depăşindu-se totuşi cu bine această crîncenă încercare, ajunşi la Poznan, prin vînzarea delicateselor româneşti, a cutiilor de Gerovital, a bancnotelor de 100 de lei ascunse, desigur, într-o carte SF, şi cu paralele consistente obţinute pe o mulţime de coliţe cu mărci poştale mioritice, Adi a devenit un fel de Onasis sub acoperire, bogat şi independent.

La încheierea misiunii culturale s-a pornit pe drumul de întoarcere, cu popasuri de cîteva ore în oraşe mari, ca Wrocław, Łódź sau Praga, pentru clătitul ochilor.

Ei bine, undeva pe acest traseu, spre disperarea paternului Ovidiu Şurianu, care se socotea păstorul plin de responsabilităţi al echipei, Adi Muscă cel aflat pe cont propriu s-a volatilizat, dezertorul fiind zărit ulterior la fereastra unui tren care se deplasa în sens contrar, spre Nord, cu capătul de linie în leagănul fenomenului Solidarności, portul baltic Gdansk.

Timp de aproape o săptămînă de la sosirea acasă a oficialilor, stafful Casei de Cultură a Studenţilor a făcut cu greu faţă reproşurilor vehemente ale tatălui Muscă, militar de carieră, şi ale mamei, mamă prin vocaţie.

Şi iată că, pe neaşteptate, fără vreun buzdugan aruncat prevenitor în poarta cetăţii, spre fericirea generală, cu o zi înainte de a-i expira paşaportul, turistul Adi s-a întors precum fiul risipitor, tocmai cînd părea pierdut, defenitiv, în ceţurile Mării Baltice…

În intervalul de timp petrecut de la această legendară întîmplare, reperele biografice ne înfăţişează un personaj maturizat, inteligent, vivace, purtător sezonier de mustaţă, însurat la vremea cuvenită, cu o fiică adolescentă drăguţă care-i poartă prenumele şi se autodefineşte în adresa de e-mail rockeritza¬_aditza, cu un palmares de preocupări difersificat: inginer de instalaţii, comerciant de carte, proprietar ghinionist de tractor agricol, şef de secţie de votare şi, ca un corolar care-i exprimă notorietatea, Fan SF cu atribuţii domestic-executive multiple în cadrul clubului Helion.

Ca asistent (uneori năbădăios) al Preşedintelui, este voioasa interfaţă logistică a acestuia la feluritele evenimente ce presupun “organizare de şantier”, sau public relations mereu în alertă, petrecăreţ redutabil, fără resentimente statornice, sociabil şi cooperant. Este, de cele mai multe ori, prezent la chemarea ce i se face, instantaneu necesar, precum omologu-i din vechime, Purice aprodul, îngăduindu-mi să-l încadrez aice, spre cuviincioasă pomenire a celor din viitorime, drept aproapele nostru, cu cinul şi numele de Aprodul Muscă.

Iar spre o încheiere mai cu ighemonicon şi spre a nu fi certat pentru vreo rătăcită vorbă, fără voie poate mai aspră, voiesc a-l parafraza pre un filosof alexandrin (*), iubitor al lui Platon: Amicus Musca, sed magis amica veritas…

(*) Ammonios Saccas.

Marcel Luca

Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei

Un personaj uitat: ГНИЦА БАЛТА!

Ghiţă Baltă, prin formaţie universitară profesor de limba rusă, subţire şi cu o pigmentaţie de latin lover, înzestrat cu harul compoziţiei şi darul cîntării săvîrşite în acordurile chitarei, cu un temperament mai degrabă taciturn, dar care “hipnotiza” orice fătucă intrată în zona sa de interes, a fost contemporanul entuziastelor începuturi: înfiinţarea Cenaclului H.G. Wells, prima Consfătuire Naţională, primul volum colectiv din 1972, de care s-a ocupat alături de Doru Treta şi de subsemnatul.

Stilul de abordare a sarcinilor care îi reveneau poate că nu a fost întotdeauna apreciat de directorul din acele timpuri, dl. Valeriu Panasiu, care-i reproşa o anume lentoare în activităţile de care era responsabil, dar nu-i mai puţin adevărat faptul că personalitatea sa, împănată de bizarerii care se asortau firii sale de artist şi de intelectual cu capul în nori, a dat culoare şi picanterie existenţei de început a fenomenului cultivat sub sigla H.G. Wells.

Rememorez cu nostalgie frecventele momente petrecute alături de Ghiţă şi fratele său mai tînăr, convocat adesea cu propria-i chitară şi, inevitabil, cu o damigeană purtătoare a vinului performant pe care părinţii lor îl trimiteau în chip de inspirat mesaj al bazinului viticol reprezentat de dealurile hărăzite ale Ghiorocului natal.

Aceste spectacole ad-hoc de muzică şi poezie [1], ce urmau diferitelor manifestări “de serviciu”, se prelungeau pînă spre dimineaţă, cînd “cea mai cea” dintre admiratoarele prezente îl însoţea pre bard spre locu-i de reşedinţă, cel ce s-ar putea numi acum, cu pios entuziasm sau entuziastă pioşenie, templul păgîn al devoţiunii trupeşti…

Sugerînd presupusa ciudăţenie a personajului, mă simt obligat să vin măcar cu două argumente.

Cei care îi eram mai apropiaţi cunoşteam prea bine existenţa unei fobii (altminteri recomandabilă multora dintre semeni), al cărei “fix” consta în spălatul pe mîini din sfert în sfert de oră, cu nelipsitul săpun, în manieră absolut meticuloasă.

În acelaşi timp, chiar dacă agrea vinul patern, aliniindu-mă şi pe mine gustului personal, maestrul ţinea la mare cinste romul sau votca epocii. Ca o picanterie cu orizont anecdotic, ţin să amintesc de o realitate ce nu mai intră azi sub incidenţa celebrului Decret 400 [2], care atîrna ca o sabie a lui Damocles deasupra celor binecuvîntaţi de Pronie cu darul beţiei, silindu-i să adopte tactici de protecţie cît mai ingenioase.

Ghiţă Baltă cumula, la începutul anilor ’70, alături de demnitatea de instructor-metodist, şi funcţia de bibliotecar al fondului de carte tezaurizat la CCST [3].

Fiind eu cu domnia-sa chiar coleg de cameră închiriată într-un bloc din bulevardul Gh. Lazăr, era inevitabilă vizita mea spre seară, spre a purcede împreună spre home, sweet home. Ori că îl găseam într-o sală unde mai consilia vreo activitate, ori că era prezent în bibliotecă, unde avea accesibilă o chiuvetă pentru spălatul mistic, Ghiţă îmi şoptea parola magică: “Du-te la Enciclopedie!”

Dicţionarul cu pricina era number one – cap de serie pe raftul superior aflat în aliniamentul din spate al încăperii şi, prin grosimea sa, ignorat de toată lumea, ascundea de minune sticla de trăscău.

Iar eu “consultam” recunoscător, Dicţionarul…

NOTE
[1] De fapt, Ghiţă Baltă era şi şeful, solistul şi compozitorul unei formaţii restrînse – Amicii. În această calitate, mi-a făcut hatîrul de a-mi transpune pe note foarte inspirate nişte versuri de ciumpalac romantic, specie dispărută azi, care aveau totuşi oarece efect asupra fetelor, care nu erau mai breze, sabotîndu-le instinctul de conservare. Maestro, d’a capo! – “Nu-mi da, te rog, nimic cînd pleci, / Nu-i o plecare oarecare / Şi nu vreau să-ncălzeşti cu-o floare, / Privirea ochilor tăi reci… / Cînd ochii-i ai atît de reci, / Ce-ar reuşi, de fapt, o floare? / Plecînd, devii o oarecare, / Şi-am să te las aşa să pleci!”… Deh, promovam idealurile Flower Power, avant la lettre!…
[2] Decretul 400 – Decretul nr.400 din 29 decembrie 1981 pentru instituirea unor reguli privind exploatarea şi întreținerea utilajelor, instalaţiilor şi mașinilor, întărirea ordinii şi disciplinei în muncă (a fost abrogat prin Legea nr. 319/2006). Celebru decret prin care se interzicea, printre altele, introducerea băuturilor alcoolice în intreprinderi.
[3] CCST – Casa de Cultură a Studenților Timișoara

Marcel Luca

Foto: arhiva Marcel Luca.

Explicații foto:

1. Ghiță Baltă, 1969;
2. Formatzia “Amicii” (celebră în campusul universitar timișorean al anilor la care fac referire), în mijloc – Ghiță Baltă;
3. În duet, Ghiță Baltă cu fratele său Traian, furnizorul de vin patern din viile Ghiorocului.

Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei

“În poiana lui Dorin, toate păsările vin”…

Spre dezamăgirea pizmăreţilor cei de obşte pre care-i rog cu sfială să mă ierte de-i contrazic, eu nu doar stau, ci uneori chiar stau şi mă şi gîndesc, între altele, la ciudăţeniile percepţiei interpersonale.

Uite, de pildă, am sentimentul că toţi cei care, membri ai cenaclurilor SF timişorene fiind, au participat activ la consolidarea lor ca scriitori (măi mişi, măi mari – vorba bănăţanului) sau ca organizatori, sînt descriptibili prin trăsături fizionomice şi statuare distincte, foarte particulare, în consonanţă deplină cu personalitatea lor creatoare, după un tipic lombrosian întors pe dos care-mi verifică diletantismul.

Aşadar, cînd cu dragoste-i evoc în minte pe Antuza Genescu, Lucian-Vasile Szabo, Lucian Ionică, Victor Rojancovschi, Laurenţiu Nistorescu, Sergiu Nicola, Silviu Genescu sau pe regretatul Coco Cozmiuc, instantaneu le înfăţişez, cu o infinitate de pixeli pe o interfaţă neuronală, chipurile inconfundabile.

Şi totuşi, cînd îl convoc la un astfel de rendez-vous cvasispiritist pe Dorin Davideanu, fără a-l lipsi de icoana chipului, mai întîistătătoare şi biruitoare este aura carismei sale.

Într-o alegorie picturală l-aş plăsmui din penel pe bunul meu prieten şi l-aş plasa într-un cadru bucolic, în mijlocul unei poiene înverzite, în rolul unui blînd învăţător, cu floarea omuleţului lui Gopo într-o mînă, înconjurat de învăţăceii săi într-un voios consens de indisciplină copilărească, iar în colţurile pînzei aş suspenda amoraşi bucălaţi purtători de banere inscripţionate cu îndemnuri de pace şi bună învoire.

Revenind între marginile realităţii, adevăr vă grăiesc vouă: de vă deziceţi de poiana idilică a esteticii roz-bonbon, încercaţi-o pre cea neaoşă, zugrăvită beletristic de Marin Preda şi pe care-am traversat-o de multe ori cu bilet de voie, în stare de ebrietate, neinteresat de ea pe-atunci, prin 1968, pe cînd îmi făceam stagiul militar la o staţie radar de lîngă Siliştea-Gumeşti, satul natal al marelui scriitor.

Ani la rînd, cît a adăstat colegul nostru ca tehnoredactor la Editura dinastiei Marineasa, de pe strada Mureş 34, mulţi ne-am perindat pe-acolo cu treabă sau fără, aidoma consătenilor lui Moromete la poiana din vecinătatea fierăriei lui Iocan, dar nu duminica, în zi de odihnă, ci de-alungul săptămînii, ispitiţi de ospitalitatea lui bonomă.

Şi în timp ce cu silinţă nedezminţită Fierarul Davideanu bătea în tastele nicovalei sale Pentium, cam după ceasurile prînzului, începeau unii a rămîne (cum eram eu, prezent cu treabă), alţii a veni anume pentru dezbaterea celor mai năstruşnice zvonuri şi cancanuri ale zilei.

La început, pentru a-mi uşura dictarea, amfitrionul Dorin dădea cep (corect: dop) vreunei sticle de răchie de prună curată, dăruită cu respect de cîte-un bătrîn intelectual al unei aşezări din vîrf de munte, care dorea să-şi nemurească satul publicîndu-i monografia.

Apoi, apăreau, pe rînd sau împreună, Coco Cozmiuc şi Victor Rojancovschi, care aduceau un suflu nou, de vodcă sau de bere, după caz.

Gîfîind şi cerîndu-şi scuze pentru o întîrziere pe care nu i-o reproşa nimeni, sosea Aprodul Muscă, la timp pentru a colecta sticlele goale spre necesară înlocuire la magazinul din colţ, la ţanc pentru întîmpinarea cu plinul a Consilierului editorial Viorel Marineasa.

Între două manopere tipografice, prietenul Fie venea să ciocnească cu noi, dislocînd cu făptura-i solidă valurile de fum de ţigară şi uite-aşa, pînă în preajma serii, cînd ne retrăgeam cu toţii în zgomotoasă procesiune, vreo două colţuri către strada Hebe, unde goleam cucernici cinzeaca sau halba de despărţenie.

Dintr-o perspectivă mai pioasă, eu îl văd pe Dorin Davideanu descins dintr-o carte de patrologie, un fel de Părinte al Bisericii secularizat, un apostol al toleranţei şi fraternităţii.

Din mulţimea impresionantă de oameni cu care relaţionează prin natura preocupărilor sale terestre, n-am întîlnit unul măcar, determinat de un moment de rătăcire, să-i ponegrească vreuna din însuşirile ce-i întregesc personalitatea.

Din opera pe care cu zgîrcenie şi-a dimensionat-o, povestirea “Zece secunde”, pe care la o sumară numărătoare am aflat-o, între 1978 şi 1997, în şapte publicaţii diferite, dintre care trei fiind Antologii, devenise la un moment dat (şi poate mai este) brandul Davideanu.

Vulnerabil fiind şi eu la atacul subliminal al stereotipiilor, aşa cum transferam de la un an la altul în Pluguşorul SF pantofii unei reclame, pretinşi purtaţi de Antuza Genescu [1], tot aşa am procedat şi cu sintagma „Zece secunde“, care devenise o locuţiune inseparabilă de evocarea glumeaţă a Autorului [2], pînă ce acesta, printr-o petiţie verbală, m-a făcut să înţeleg că devenisem, fără să vreau, un chinez care-şi folosea cu obstinaţie picătura.

De-a lungul timpului, în activitatea de atelier a celor două cenacluri SF, am remarcat mereu nivelul egal, dar exigent al demersului critic, extrem de analitic şi de obiectiv al colegului Dorin, care cu ochi de Argus exersaţi profesional şi călăuzit de aserţiunea unui antic: “Caesar non supra grammaticos”, le-a fost mereu de folos cadeţilor şi consacraţilor, deopotrivă.
În ceea ce mă priveşte, preţuindu-i expertiza, i-am solicitat în mod expres tehnoredactarea a cinci cărţi proprii, başca una a fiicei mele!

De-acum, împrejurările ne împiedică să revenim la zarva imaginarei Poiene a lui Iocan de pe strada Mureş, în proximitatea nicovalei Pentium a Fierarului Davideanu. Ne mulţumim să-l întovărăşim, o trupă adesea numeroasă, sîmbătă de sămbătă, la locante precum Jasmine, Nora, COŞ sau la Select, la nea Gelu Cosovanu, acolo unde se poate comanda o ciorbă de burtă sau nişte grătare drese cu arome de India şi Goa, procurate şi mixate savant de alchimistul Victor Rojancovschi, la masa străjuită de halbele cu bere nefiltrată, dacă se găseşte…

NOTE:
[1] Într-un cuplet scris în grai bănăţean din Pluguşorul 1999-2000 (publ. în: Marcel Luca – Coctail cvasisatiric în stihuri şi proză, Ed. Marineasa, 2000), notez: “Iar Antuza şi Cotizo, / În păpuci <Gregorio Rizo>, / Saltă-n sus că-s sprintenei / Şi dau zvon din pintenei!”. Ei, bine, cînd recitam textul, făceam o pauză elocventă după “În păpuci”…, iar cei colindaţi răspundeau în cor, cu frenezie: “Gregorio Rizooo!” Era frumos!…
[2] Din op. cit.: “Davideanu să ascunge, / Iacă, baş <Zăce săcunge> / De-o fătucă dă la masă, / Numa’ mîndrei nişi că-i pasă, / Căci Genescu, fain flăcău, / Hăuleşce ca un zmău”, etc.

Marcel Luca

Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei

Sub haloul zodiei Marineasa

Avînd în familie înaintaşi intelectuali care s-au străduit spre împlinirea românească a Banatului şi născîndu-se în Ţipariul Coşteilor (de fapt localitatea Ţipari, din comuna Coştei, dar mi-e tare dragă sonoritatea Giurtelecului Hododului lui Virgil Măgureanu şi astfel mai păcătuiesc şi eu prin inovaţii toponimice), coordonatorul de pînă în 1990, străvechi de-acum, Viorel Marineasa este el însuşi o coordonată, un reper de valoare stabil al Cenaclului tetragenar H.G.Wells.

Firea aşezată, cumpănită, recursul la rigoare şi preţuirea neabătută a competenţei, precum şi rîvna de a inventaria mărturii ale istoriei noastre mitteleuropene dintr-o perspectivă în care îmbină măiestrit autenticitatea cu ficţiunea, aşa cum s-a dezvăluit într-una din primele-i cărţi [1], mi l-au aşezat de la început aproape de suflet pe Viorel, adicătelea chiar de la descinderea sa la CCST, în 1973.

În anii ’80 i-am cunoscut fiul, pe Gabriel, patronul Editurii Marineasa de astăzi, care la vremea aceea trăgea voios cu arcul în sufrageria bunicului dintr-un bloc de pe b-dul Liviu Rebreanu, precum şi pe energica-i soţie, Petronela, pe care ne-o înfăţişase spre colegială vizionare, înainte de căsătorie, în timpul deplasării entuziaste la una dintre Consfătuirile Naţionale SF de la Bucureşti, parcă la cea din 1983, suspendată de autorităţi chiar în momentul debarcării noastre în Gara de Nord.

El însuşi un scriitor în ascendentă afirmare, Viorel Marineasa îşi transfera nepărtinitor experienţa cadeţilor din cele două cenacluri de care era instituţional răspunzător, H.G.Wells şi Pavel Dan, cu mulţi dintre aceştia întocmind amiciţii durabile, între care-i numesc doar pe doi dintre ei: regretatul Ion Monoran şi strălucitorul Daniel Vighi…

Cît despre mărturia aprecierii virtuţilor mele literare, a făcut-o cu generoasă încredere într-un Medalion pe care mi-l alocase prestigiosul Almanah Anticipaţia, în 1983.

Întîlnirile noastre erau foarte frecvente şi în “lumea civilă”. Într-o perioadă de boemă aproximativă, ne întruneam împreună cu Maître Cornel Secu pentru cîte o noapte de wikend la Doru Bercuci, pe strada Reşiţa, unde sfidam etica socialistă jucînd poker pînă în zori. Ne-am dezbărat de acest mod decadent de petrecere a timpului după cîteva luni, aduşi în pragul falimentului de antanta fraţilor Bercuci, care ne-au băgat la idei necreştineşti cu norocul lor inextricabil.

Ne întîlneam apoi la nesfîrşite dezbateri în faţa halbelor de bere, prin localurile proletare din preajma Casei Studenţilor, unde prelungeam şedinţele de cenaclu sau stabileam politici subtile de convertire a directorului CCST, profesorul Panasiu, la feluritele noastre obiective.

Poate că tuşa cea mai accentuată a personalităţii manageriale a “instructorului-metodist” Marineasa se vădeşte în anii cînd fanzinul Paradox a fost complementar revistei Forum Studenţesc, interval în care “i-a ţinut aproape” pe Gheorghe Secheşan şi mai ales pe Daniel Vighi cu exoticul său serial cvasiesoteric [2] şi i-a consiliat pe cei care aveau să formeze valul secund, generaţia de mijloc a cenaclului.

Cînd după un an de studii de Drept (la insistenţa mea), pe care fiică-mea m-a determinat să-l redefinesc nobil, dar plictisitor (la insistenţa ei), devenită studentă a Facultăţii de jurnalism şi limba engleză de la Universitatea de Vest, Corina a dat peste corifei cu un încărcat cazier wellsian. Între profesorii ex cathedra i-a aflat pe Viorel Marineasa şi Lucian Ionică, iar în practica studenţească pe prozatorul şi criticul literar Lucian-Vasile Szabo, pe atunci redactor-şef la ziarul Timişoara.

Coordonator al lucrării de licenţă adjudecată cu notă maximă şi felicitări i-a fost, desigur, Viorel Marineasa, care şi-a finalizat misiunea de dascăl editîndu-i şi o carte, un an mai tîrziu [3].

În mod paradoxal (ca să fiu în siajul titlului revistei noastre fanion), Viorel Marineasa a scris doar cîteva proze scurte circumscrise fantasticului notoriu, opera sa literară în întregul ei neavînd contingenţă cu SF-ul, dar, timp de cîteva decenii la rînd, a contribuit cu silinţă la edificarea prestigiului siglei “HGW”, ultimul act de căuzaş destoinic fiind Posfaţa la insolitul roman postum [4] al regretatului condeier Contantin Coco Cozmiuc.

În mod strict formal, Viorel Marineasa nu a fost un membru al Cenaclului, acesta fiindu-i (dintr-o perspectivă aşişderea formală) arondat ca sarcină de serviciu, potrivit fişei postului la CCST.

În fapt, filolog de formaţie, ca şi predecesorii, influenţa sa asupra orientării hotărîte a wellsienilor, fie ei şi ingineri, spre tabăra literaţilor, în conflictul descris în cheie solomonică de Voicu Bugariu [5], a fost una dintre cele mai apăsate.

Temeiul acestei aprecieri îl deconspir, în stil propriu, printr-o întrebare retorică: “La ce să te aştepţi din partea unui individ care şi-a luat doctoratul în filologie cu distincţia Magna cum laude ?!”…

NOTE:
[1] Marineasa, Viorel – Litera albă (roman). Ed. Facla, Timişoara,1988;
[2] Vighi, Daniel – Science-fiction şi alchimie medievală, în: Paradox, Timişoara, 1981, 1983, 1985, 1987;
[3] Luca, Ana-Corina – Academia Caţavencu – Un cîine “de rasă” al Democraţiei, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000;
[4] Cozmiuc, Constantin – I se spunea Bărbatul, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009;
[5] Bugariu, Voicu – Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi, Ed. Universităţii Transilvania, Braşov, 2007.

Marcel Luca